Câteva obiecte făcute cu BLENDER

 

Ce poate face un desktop și nu poate face un laptop?

Avantaje:

Având o mulțime de spațiu de stocare (din punct de vedere tehnic, puteți instala până la 80TB de HDD și unele unități NVME), mai mult cu placa pci

Procesor desktop de înaltă performanță i7,i9,amd threadripper, xeon, etc.

2 sau mai multe GPU-uri de înaltă performanță capabile să ruleze mai mult de 4 monitoare cu rezoluție mare sau doar pentru a face jocuri 4K

Overclocking CPU, RAM, GPU, sau poate monitorul

O mulțime de porturi de intrare și ieșire

Upgrade ușor în viitor

Reparații de sistem sau înlocuire de piese mult mai ușoară

Durată de un deceniu, uneori chiar mai mult

Raport preț-performanță mai bun decât cel al unui laptop

Dezavantaje:

Nu puteți transporta cu dumneavoastră un PC de birou

PC-urile de birou tind să fie mari consumatoare de energie, mai ales cu “accesoriile” menționate mai sus

În general, PC-urile de birou nu se auto-reglează în funcție de schimbările de alimentare sau nu gestionează aceste schimbări cu grație. (Laptopurile conțin o baterie încorporată și dispun de o sursă de alimentare/sistem de limitare a consumului de energie). Dimensiunile mai mari ale PC-urilor de birou le fac mai puțin ideale pentru utilizări portabile, cu disponibilitate limitată de energie sau în spații restrânse.

 

De ce nu atacă crocodilii hipopotamii?

Motivul pentru care crocodilii conviețuiesc pașnic cu hipopotamii este acela că hipopotamii nu mănâncă carne, iar crocodilii înțeleg, în general, că este o prostie să încerce să atace un hipopotam adult. Așadar, nici măcar nu au încercat. Nu există niciun beneficiu din partea hipopotamului și aproape sigur creează o pierdere/moarte din partea crocodilului.

În timp ce crocodilii și hipopotamii coexistă în multe dintre aceleași râuri și cursuri de apă, crocodilii nu atacă în general hipopotami adulți. Acest lucru se datorează faptului că hipopotamii sunt mult mai mari și mai puternici decât crocodilii și se pot apăra cu dinții lor mari, cu fălcile lor puternice și cu un comportament agresiv. De fapt, hipopotamii sunt unul dintre puținele animale despre care se știe că atacă și ucid crocodili, mai ales dacă se simt amenințați sau dacă percep crocodilul ca pe o potențială amenințare pentru puii lor.

În plus, crocodilii sunt în primul rând vânători oportuniști, ceea ce înseamnă că preferă să vizeze prada care este mai mică și mai ușor de prins. De obicei, ei se duc după pești, păsări și mamifere mai mici și vor ataca animalele mai mari doar dacă acestea sunt slabe, bolnave sau rănite. Prin urmare, hipopotamii adulți nu sunt văzuți de obicei ca o pradă potrivită pentru crocodili. Cu toate acestea, merită menționat faptul că crocodilii pot ataca totuși hipopotami tineri sau hipopotami adulți răniți sau slăbiți, în special dacă sunt înfometați sau au nevoie de hrană. În plus, interacțiunile dintre hipopotami și crocodili pot duce uneori la ciocniri violente, în special în perioadele de secetă, când apa și hrana sunt rare.

 

Va înlocui ChatGPT Google?

Câteva considerente

ChatGPT, dezvoltat de OpenAI, este un model puternic de generare a limbajului, care are capacitatea de a înțelege și de a genera text asemănător cu cel uman. Având în vedere capacitățile sale avansate, mulți s-au întrebat dacă ar putea înlocui gigantul de căutare Google.

Exemplu de conversație între un utilizator și ChatGPT:

În primul rând, este important să înțelegem diferența dintre ChatGPT și Google. Google este un motor de căutare care utilizează algoritmi complecși pentru a indexa și clasifica paginile web pe baza relevanței pentru interogarea unui utilizator. ChatGPT, pe de altă parte, este un model lingvistic care generează text pe baza unei anumite solicitări. Deși ambele utilizează inteligența artificială, aplicațiile lor sunt foarte diferite.

Funcția principală a Google este de a oferi utilizatorilor informații relevante sub formă de pagini web, imagini, videoclipuri și alte tipuri de conținut. ChatGPT, pe de altă parte, este utilizat în principal pentru sarcini de procesare a limbajului natural, cum ar fi traducerea de limbi străine, rezumarea textului și răspunsul la întrebări. Este clar că, deși ChatGPT poate excela în anumite domenii, nu este menit să înlocuiască capacitățile de căutare cuprinzătoare ale Google.

În plus, ChatGPT se află încă în stadii incipiente de dezvoltare și nu este încă disponibil la scară largă pentru public. Google, pe de altă parte, există de peste două decenii și are o bază masivă de utilizatori. Întinderea și resursele Google le depășesc cu mult pe cele ale ChatGPT și este puțin probabil ca ChatGPT să fie capabil să înlocuiască Google în viitorul apropiat.

Cu toate acestea, este important de remarcat faptul că ChatGPT și alte modele de inteligență artificială ca acesta au potențialul de a îmbunătăți considerabil capacitățile tehnologiilor existente, cum ar fi motoarele de căutare. Prin încorporarea unor capacități avansate de procesare a limbajului natural, motoarele de căutare ale viitorului ar putea oferi utilizatorilor rezultate și mai relevante și mai precise. În concluzie, în timp ce ChatGPT este un model puternic de generare a limbajului cu multe aplicații, nu este menit să înlocuiască Google. Cu toate acestea, are potențialul de a îmbunătăți considerabil capacitățile tehnologiilor existente, cum ar fi motoarele de căutare, făcându-le și mai eficiente în furnizarea de informații relevante pentru utilizatori.

 

Vânzări fără Vânzare: Puterea Diplomației în Afaceri

Construiește Legături, Nu Doar Tranzacții

Comunicarea și relațiile interpersonale sunt fundamentale în orice context, fie că vorbim despre viața cotidiană sau lumea afacerilor. Înțelepciunea populară ne învață că avem două urechi și o gură pentru un motiv foarte specific: să ascultăm de două ori mai mult decât vorbim. Aceasta este esența adevăratei comunicări și, într-un fel, secretul diplomației eficiente. Diplomația nu este doar arta negocierilor între națiuni; este, în esență, despre crearea și menținerea relațiilor solide, indiferent de context.

Pentru a construi aceste relații, este esențial să ascultăm activ. Ascultarea activă implică mai mult decât a auzi cuvintele rostite de interlocutor; presupune înțelegerea mesajului transmis, contextul emoțional și intențiile din spatele cuvintelor. Prin ascultare, colectăm informații vitale care ne permit să ne sincronizăm cu interlocutorul, să identificăm puncte comune și să construim punți de comunicare.

În lumea afacerilor, aceste principii sunt la fel de aplicabile. Fie că este vorba despre vânzarea unui produs, a unui serviciu sau a propriei imagini, în esență, totul se reduce la vânzare. Dar, înainte de toate, este vorba despre vânzarea de sine – stabilirea propriei credibilități și construirea unei relații de încredere. Acest proces de „vânzare” nu este unul unilateral; este o interacțiune între oameni. În ciuda oricăror percepții corporatiste, nu interacționăm cu entități abstracte, ci cu indivizi – cu oameni de carne și oase, fiecare cu propriile sale emoții, experiențe și aspirații.

A te „vinde” în acest context înseamnă a te prezenta într-un mod autentic, a încerca să te conectezi la nivel personal și a găsi terenuri comune pe care să construiești. Aceasta presupune o înțelegere profundă a faptului că, deși este important să ne extindem rețeaua de contacte, calitatea relațiilor este mult mai valoroasă decât cantitatea. Nu toate conexiunile vor duce la parteneriate fructuoase, și asta este perfect în regulă. Este crucial să ne concentrăm energiile asupra acelor relații cu care rezonează în mod autentic, unde există un schimb mutual de valoare.

În cele din urmă, diplomația și vânzările în lumea afacerilor nu sunt despre cifre, contracte sau strategii complexe. Sunt despre oameni. Despre a construi relații autentice, bazate pe ascultare, înțelegere și respect reciproc. În acest proces, „a te vinde” nu este un act egoist sau superficial; este o artă de a te prezenta sincer, de a stabili conexiuni reale și de a oferi valoare în mod autentic. Este o lecție valoroasă nu doar în afaceri, ci în toate aspectele vieții noastre.

 

Sofismele argumentării

Articol preluat de pe site-ul: https://exegeza.net/Sofismele_argumentarii.html#3a

“Logica”, de la cuvântul grecesc logos, este știința raționării sau judecății corecte. Ea oferă instrumen­tele pentru analiza formei și conținu­tului argumentelor. Logica urmărește legătura dintre premise și concluzii, și ne ajută să stabilim dacă judecata noastră este dreaptă sau nu. Disci­plinele gândirii logice devin repede un lucru al trecutului, o relicvă a educa­ției clasice. Sentimentele, emoțiile și retorica sunt cel mai adesea baza de apel la ceea ce se consideră “rațiune” în ziua de astăzi. Dacă trebuie să înțe­legem și să “împărțim corect Cuvântul adevărului”, atunci este necesar să învățăm să gândim corect (2 Tim. 2:15).

Una dintre cele mai bune căi de a înțelege și aplica elementele logicii este să ne familiarizăm cu falsurile care pot apărea în argumentare. Falsuri care pot fi intenționate sau neinten­ționate.

Evaluarea validi­tății argu­mentelor îmbrăcate în limbajul obișnuit se aseamănă diag­nos­ticării medicale cu ajutorul radio­grafiei. Logica ne ajută să vizualizăm “integri­tatea” argumen­telor dincolo de limbajul care le exprimă.

Erorile inten­ționate în argu­mentare sunt cunoscute în logică ca sofisme. Acestea sunt raționa­mente aparent corecte, dar în realitate greșite. Unele sofisme au fost remarcate încă din antichitate, dar au fost redes­coperite și denumite în latină în evul mediu și în perioada renașterii. Exegeza biblică implică demon­strația și argumen­tarea și astfel este un teren unde apologeții diferi­telor puncte de vedere ar putea fi tentați să folosească sofisme. În­trucât sofismele sunt niște erori logice, dezbaterea biblică este ultimul loc unde am dori să fie întâlnite. Astfel ar trebui să fim în gardă referitor la acestea. Adevărul biblic trebuie expus cu onestitate intelec­tuală.

În cele ce urmează sunt descrise cele mai cunoscute ‘erori inten­ționate în argu­mentare’ sau sofisme.

Sofisme de relevanță

Sofismele de relevanță nu oferă motive valide pentru a accepta ca adevărate conclu­ziile lor. Deși sunt destinate să-i convingă pe toți, numai cei neatenți, predispuși sau creduli sunt de obicei impre­sionați de apelurile lor nelogice. Va fi util să analizăm structura, să dăm exemple și să indicăm motivul invali­dității pentru fiecare în parte.

Lupta cu “omul de paie”

Acesta este probabil cel mai mare fals logic. Este ușor să lupți cu ceva ce nu este real și deci nu ripostează. Situația apare atunci când poziția adversarului este repre­zentată greșit cu scopul de a o face mai ușor de combătut. Acest sofism este foarte greu de evitat și astfel scoate în evidență nevoia de dialog cu cei cu care suntem în antagonism. Chiar dacă nu putem fi de acord, putem cel puțin să vizu­alizăm corect fiecare poziția celuilalt și să o combatem drept. Aceasta înseamnă onestitate intelec­tuală.

● Adversarii politici ai lui Isus s-au angajat în acest fals logic atunci când l-au acuzat că ar fi amenințat cu distru­gerea templului. Acuzația viza să pună poporul evreu împotriva lui, deoarece provocarea de a distruge templul era evident o ofensă scanda­loasă conform Scrip­turilor Ebraice. Dacă le-ar fi păsat să afle ce a înțeles el de fapt, ar fi putut întreba.

● Același fals logic apare atunci când importanța este deplasată pe lucruri secundare. De exemplu, discutând în exces despre locul numelui divin (IHVH) în NT și faptul că ar fi putut fi scos din copiile manuscri­selor inițiale, se ascunde reali­tatea că nu apare cu aceeași frecvență ca în VT, că există puține apariții credibile în afara citatelor directe și că Isus și apostolii nu au luat poziție împotriva tradiției iudaice referi­toare la “ascunderea” numelui.

● În dezbaterea trinitariană, la argu­mentul că Isus nu este Dumnezeu, se replică uneori cu dovezi că Isus nu a fost un om obișnuit. Se argumentează că el a dispus de puteri și cunoștințe supranaturale și că acestea ar dovedi divinitatea lui. Aceasta însă este o luptă cu un “om de paie”, pentru că este ușor de combătut afirmația că Isus a fost un om ca toți ceilalți. Biblia arată că el a fost un om deosebit, fiind uns cu duh sfânt și putere.

De ce folosesc unii acest sofism? Un motiv este fragilitatea argumentelor proprii. Nesigu­ranța îi tentează să construiască un adversar “de paie” prin reprezentarea convenabilă a afirmațiilor oponentului. Dar dacă pot câștiga numai “alterând” poziția și aserțiunile celuilalt, în mod sigur nu-și iubesc aproapele și fac un deserviciu adevărului.

Argumentul forței

Crede ce-ți spun sau dacă nu…

Argumentum ad baculum este numele latin al “argumen­tului” care apelează la forță mai degrabă decât la rațiune sau dovezi. Acesta a fost și este un fals logic folosit fără perdea în istorie de către autoritățile laice și religioase. Evreii care își mărturiseau deschis credința în Isus erau amenințați de conducătorii religioși cu excomunicarea, iar mai târziu creștinii au fost persecutați și martirizați. Un exemplu îl găsim în Faptele 4:16-19:

“Este știut de toți locuitorii Ierusalimului că prin ei [Petru și Ioan] s-a făcut o minune evidentă, pe care n-o putem tăgădui. Dar ca să nu se răspândească vestea aceasta mai departe în popor, să-i amenințăm și să le poruncim să nu mai vorbească nimănui în Numele acesta”.

Biserica creștină de mai târziu (catolicii și ulterior unele mișcări protestante) și-a impus și ea dogmele cu ajutorul forței. Inchiziția este un exemplu bine cunoscut. Liderii cultici de astăzi își controlează membrii prin intimidare și pedepse. Unele organizații extremiste încearcă să se facă ascultate prin terorism.

Lucrurile se petrec așa ca și în relațiile de zi cu zi dintre copii. Fratele mai mic zice celui mare: “Dă-mi și mie jucăria; tu te-ai jucat atâta cu ea”. Răspunsul care se aude: “Nu! Asta-i a mea”. Cel mic aduce un argument care i-ar da dreptul să se joace și el: “Dar e și a mea. Nu știi ce-au zis mama și tata când ne-au cumpărat-o?” Fratele mai mare trage jucăria mai aproape de el și nu spune nimic. Cel mic se gândește la un argument costisitor și spune: “Dă-mi-o numai acum și apoi nu ți-o mai cer”. Din nou răspunsul este: “Nu! Este a mea!” Epuizând argumentele și lucrurile de oferit în schimb, copilul cedează și pleacă. În această interacțiune se ascunde un adevăr esențial: În absența rațiunii și adevărului, forța brută predomină.

În fiecare zi, infractori de orice fel rămân fără argumente în concurența cinstită sub tutela legii și decid să obțină ce doresc prin forță, amenințare sau intimidare. Violența începe acolo unde se termină argumentele! Acest fals logic este săvârșit de obicei de către cei care au eșuat să-i convingă pe alții prin alte mijloace și cărora nu le rămâne decâ forța sau amenințarea cu forța pentru a obține acceptarea poziției lor.

Argumentul mulțimii (ad populum)

Acest sofism implică apelarea la “popor” mai degrabă decât la rațiune. Acordul la concluzie este câștigat nu prin oferirea de argumente valide, ci prin stârnirea sentimen­telor mulțimii. În viața modernă, propagan­diștii, demagogii, politicienii și cei ce se ocupă de reclame fac mereu acest tip de apel. Dacă “oricine” crede sau face un lucru, sau adeziunea este “majoritară”, acel lucru trebuie să fie corect. Este un fapt dovedit însă în istorie că ideile populare s-au dovedit adesea eronate.

Și inversul este valabil: minoritatea nu are întotdeauna dreptate, numai pentru că gândește diferit. Astfel că numărul celor care cred un anumit lucru nu este relevant pentru adevărul sau falsitatea lui. Singurele lucruri relevante sunt dovezile.

Popularitatea sofismului ad populum poate fi atribuită spiritului de turmă. Oamenii au tendința să se strângă în jurul a ceea ce este confortabil și familiar. În sufletul lor rezidă nevoia de a fi “ca ceilalți” și aceasta îi face să accepte tirania culturii și înțelepciunii convenționale. Cât de puțini sunt cei care au încredere în integritatea propriei conștiințe și judecăți când acestea sunt nepopulare!

● Argintarul Demetrius, s-a folosit de sofismul ad populum când a încercat să apere cultul Dianei efesenilor în fața amenințării creștinismului (Fap. 19:24-28). Argumentul lui, care trebuia să justifice persecuția, a fost că zeița “este cinstită în toată Asia și în toată lumea”.

● Solul care se dusese să cheme pe Mica, i-a vorbit așa: “Iată că prorocii, într-un glas, prorocesc bine împăra­tului; te rog să fie și cuvântul tău ca al fiecăruia dintre ei! Vestește-i bine!” Mica a răspuns: “Viu este DOMNUL că voi vesti ce-mi va spune DOMNUL” (1 Reg. 22:13, 14). Mica i-a spus regelui Iosafat că va muri în luptă și armata lui va fi învinsă, ceea ce s-a și întâmplat. Patru sute de “profeți” au vorbit în favoarea regelui împotriva unuia care a spus adevărul.

Dacă toată lumea vorbește la unison, dar contrazice adevărul, acesta nu este alterat. A fi impresionat de număr sau popularitate, mai mult decât de adevăr, înseamnă a gândi ilogic. Iată și alte exemple:

● Isus a fost “adevărul” (Ioan 14:6), și totuși a murit părăsit de toți.

● Apostolul Pavel a scris că ‘toți care sunt în Asia l-au părăsit’ (2 Tim. 1:15).

● Profetul Ilie s-a plâns că ‘a rămas numai el singur’ (1 Reg. 19:14).

În căutarea adevărului ajungem uneori pe cărări solitare. Ne-am putea îngrijora sau ne-am putea mândri. Mulți alții însă sunt pe aceleași cărări, chiar dacă nu-i vedem și nu-i cunoaștem. Să nu ne lăsăm afectați – nici de popularitate, nici de nepopularitate.

Apelul la autoritate

Acest argument (ad verecundiam) presupune în mod greșit că există o legătură între adevărul unei afirmații și autoritatea persoanei sau grupului care o face. Dacă cineva este într-o poziție suspusă, este celebru sau realizat, atunci el trebuie să fie o garanție că o anumită concluzie pe care o susține este adevărată.

Fariseii le-au răspuns: “Nu cumva ați fost amăgiți și voi? A crezut în el vreunul dintre mai marii noștri sau dintre farisei? Dar mulțimea aceasta care nu știe legea, este blestemată!” – Ioan 7:47-49.

Ca o regulă generală, nici o propoziție nu este adevărată numai pentru că autorul ei este talentat sau are succes. Chiar și în domeniile în care dispun de experiență sau cunoștințe speciale, experții se pot înșela. Am putea accepta și evalua mărturia lor ca o dovadă inductivă, dar niciodată ca o dovadă directă a adevărului unei concluzii. Persona­litatea este irelevantă pentru adevăr.

Apelul la autoritate nu este potrivit dacă persoana citată nu este calificată în domeniu, dacă experți cunoscuți au altă părere, dacă autoritatea respectivă a vorbit în glumă sau dacă citarea este din auzite.

Autoritatea anonimă. Atunci când autoritatea citată este anonimă este imposibil să se confirme dacă este vorba despre un expert. Așa este cazul cu zvonurile. Nu este posibil să aflăm dacă un zvon este adevărat sau nu. Zvonurile false sunt lansate de obicei deliberat cu scopul de a discredita oponentul.

● Un membru al guvernului a destăinuit… Experții sunt de acord că… Se zvonește că… circulă vestea…

Pentru că nu cunoaștem sursa informației nu avem nici o cale de a-i evalua veridicitatea.

Atacul la persoană

Acest “argument” (ad hominem), face apel la lipsa de credibilitate a unui om și este astfel inversul apelului la autoritate. El atacă persoana, nu argumentul. Cel vizat este lipsit de erudiție, burghez, psihopat, comunist, ateu, interesat de un avantaj, recidivist, contrazis de propriile fapte, frecventează medii rău famate, etc. Propoziția trebuie respinsă din cauză că este opinia cuiva cu reputație proastă. Dacă respectivul o crede adevărată, atunci ea trebuie să fie falsă.

Atacul la persoană este folosit frec­vent în propaganda electorală. Exemplu:

● X susține în platforma lui că vârsta legală pentru accesul la băuturi alcoolice ar trebui să fie 16, nu 18 ani

Dar toți știm că X:

– crede şi despre vârsta legală de votare că ar trebui să fie mai mică

– familia lui administrează un bar

– fiul lui are 17 ani și și-ar dori să poată bea legal

– nu are pregătire de specialitate în legislație

Deci vârsta legală pentru accesul la băuturi alcoolice trebuie să fie 18, nu 16!

● X îmi predică să nu beau, dar în urmă cu doi ani a fost la dezalcoo­lizare.

În toate variantele lui, sofismul ad hominem ne cere să adoptăm o poziție față de adevărul unei concluzii pentru simplul motiv că cineva crede contrariul. Dar respectivul poate avea dreptate chiar dacă este dezagreabil, este implicat în chestiune, este inconsecvent în alte lucruri sau are defecte ca toți ceilalți. Din nou personalitatea este irelevantă pentru adevăr. Caracterul sau circumstanțele cuiva n-au nimic de-a face cu adevărul sau falsitatea afirmațiilor lui.

Apelul la ignoranță

Apelul la ignoranță (argumnetum ad ignoratiam) ne propune să acceptăm adevărul sau falsul unei propoziții pentru că nici un oponent nu a dovedit sau nu poate dovedi contrariul. Este un caz special al falsei dileme deoarece presupune că toate propozițiile trebuie să fie cunoscute fie ca adevărate fie ca false. Exemple:

●  Cosmonauții nu l-au întâlnit pe Dumnezeu în cosmos

Deci Dumnezeu nu există

●  Nimeni nu a dovedit concludent că nu există extrate­reștri

Deci extratereștrii există

Dar absența dovezilor împotriva unei afirmații nu este suficient pentru ca aceasta să fie adevărată. Ce nu știm poate fi totuși adevărat. Lipsa unei dovezi nu este o dovadă!

Concluzie irelevantă

Sofismul concluziei irelevante (ignora­tio elenchi) încearcă să stabilească adevărul unei propoziții oferind un argument care în realitate sprijină o concluzie complet diferită.

●  Toți copiii trebuie să beneficieze de atenție deosebită din partea părinților lor

Părinții care lucrează cu normă întreagă nu pot acorda multă atenție copiilor lor

Deci mamele nu ar trebui să lucreze cu normă întreagă.

Aici premisele ar putea sprijini o concluzie despre părinții care lucrează în general, dar nu asigură adevărul unei concluzii doar despre femei separat de bărbați. Acest “raționament” urmărește să abată auditoriul de la punctul care este cu adevărat în discuție.

Apelul la clemență

Apelul la clemență sau milă (ad miseri­cordiam) încearcă să câștige acceptarea prin invocarea consecințelor nefaste pe care le va suferi autorul sau alții în caz contrar, consecințe care vor stârni milă. Apelul la clemență se întâlnește în pledoariile avocaților, dar și în alte cazuri, așa cum arată exemplul de mai jos al unui taximetrist surprins în neregulă cu actele de către agentul de circulație:

● Dacă îmi ridicați permisul, nu voi mai putea conduce, deci nici lucra

   În acest caz voi pierde locuința și copiii mei vor ajunge în stradă

   Deci trebuie să țineți cont de acest lucru și să nu-mi ridicați permisul

● Sper că vei accepta proiectul meu. Am lucrat trei luni la el

Concluzia trebuie acceptată din cauza stării demne de milă a subiectului. Concluzia este greșită chiar dacă premisele sunt adevărate, astfel că raționamentul este fals. Starea demnă de milă a afirmatorului n-are nimic de-a face cu adevărul concluziei.

Apelul la consecințe (ad consequen­tiam) este tratat de unii ca un sofism separat. Exemplu:

● Evoluția nu poate fi adevărată pentru că, dacă ar fi, n-am fi mai buni decât maimuțele

● Trebuie să existe Dumnezeu pentru că altfel viața n-ar avea sens (Existența lui Dumnezeu nu depinde de percepția noastră asupra sensului vieții)

Consecințele nu sunt relevante pentru adevărul unei concluzii.

Sofisme de supoziție

Sofismele de supoziție sau supoziție neîntemeiată sunt raționamente greșite la care eroarea rezultă din folosirea unor premise corecte, dar insuficiente pentru a susține concluzia, sau dintr-o presupu­nere implicită a unei propoziții al cărei adevăr nu este sigur sau plauzibil. Vom examina câteva sofisme de acest fel, căutând să identificăm supoziția neînte­meiată pe care se bazează.

Falsa dilemă

Acest sofism este cunoscut ca și gândirea în alb și negru. Falsa dilemă folosește următorul mod de a “raționa”:

Fie afirmația X este adevărată, fie afirmația Y este adevărată (când de fapt X și Y ar putea fi amândouă false)

Afirmația Y este falsă

Deci afirmația X este adevărată

Acest raționament este înșelător pentru că dacă amândouă afirmațiile pot fi false, atunci nu poate fi dedus că una este adevărată doar din faptul că cealaltă este falsă. Că așa stau lucrurile se vede din exemplul următor:

Premisă majoră: Fie mișcarea noastră de reformă îndeplinește voia lui Dumnezeu, fie biserica mamă

Premisă minoră: Este limpede că Biserica mamă nu îndeplinește voia lui Dumnezeu

Concluzie: Deci mișcarea noastră îndeplinește voia lui Dumnezeu

În cazurile în care cele două opțiuni sunt în realitate singurele posibile, acest tip de raționament nu este fals. De exemplu:

Premisă majoră: Cristos a venit sau trebuie să vină.

Premisă minoră: Cristos nu a venit.

Concluzie: Deci Cristos trebuie să vină.

Bârfa și calomnia, ca și propaganda politică și religioasă, se bazează mult pe falsa dilemă. Adversarii au greșeli, doctrinele lor sunt eronate în unele puncte, deci ale noastre sunt alternativa adevărată. Este un fals intelectual! Nimeni nu este bun numai pentru că altul este rău!

Falsa dilemă propune un număr limitat de opțiuni (de obicei două), când în realitate există mai multe. Depistarea sofismului constă în identificarea opțiu­nilor date și demonstrarea (cu exemple) că există și alte opțiuni. Exemplu:

“Unii susțin că zilele de creație sunt simbolice (ere) așa de parcă Dumnezeu n-ar fi putut crea toate lucrurile în zile de 24 ore”. Opțiunile propuse aici sunt:

1. Dumnezeu nu poate crea toate lucrurile în zile de 24 ore (caz în care zilele de creație sunt simbolice)

2. Dumnezeu poate crea toate lucrurile în zile de 24 ore

Ce nu se spune este că există și alte opțiuni, cum ar fi: Dumnezeu să poată crea toate lucrurile în zile de 24 ore, dar să nu fi făcut astfel.

Generalizarea pripită

Acest sofism începe cu un caz particular nereprezentativ sau atipic într-un fel oarecare și apoi greșește prin derivarea din el a adevărului unei reguli generale. Uneori poate fi vorba de mai multe cazuri, dar totuși insuficiente pentru a se face o generalizare.

●  Ioan Botezătorul a fost proroc și a purtat o haină din păr de cămilă.

Deci prorocii poartă haine din păr de cămilă

●  Hasan, turcul, mi-a furat porto­felul

Așadar turcii sunt hoți

●  I-am întrebat pe șase dintre prietenii mei ce părere au despre noile reglementări pentru tineret și ei au fost de acord că sunt bune

Noile reglementări sunt deci foarte populare

Este evident că un număr insuficient de exemple nu este de ajuns pentru a stabili adevărul unui reguli generale. Întrucât concluzia este greșită (deși premisa este adevărată), raționamentul nu este de încredere.

Pentru evaluarea sofismului trebuie clarificat dacă numărul de exemple este suficient de mare și reprezentativ pentru clasa la care se aplică generalizarea.

Particularizarea improprie

Sofismul începe cu afirmarea unui principiu care este adevărat ca o regulă generală, dar apoi greșește prin aplicarea lui la un caz particular care este nereprezentativ sau atipic față de regula generală. Cunoscut și ca accident, acest sofism este inversul generalizării pripite.

●  Femeile câștigă mai puțin decât bărbații pentru același număr de ore

Moderatoarea de la ‘talk show’ este o femeie

Deci ea câștigă mai puțin decât bărbații pe care îi are ca invitați

O premisă universal adevărată ar susține această concluzie, dar ea ar trebui să sune: “Orice femeie câștigă mai puțin decât orice bărbat”, ceea ce nu este cazul în realitate. Adevărul unei reguli generale lasă loc la cazuri de excepție, fapt care face ca aplicarea ei la oricare dintre acestea să fie o greșeală.

●  Legea interzice șoferilor depăși­rea vitezei de 50 km/h

Prietenul tău este mușcat de un șarpe și îl duci la urgențe

Nu poți însă să conduci cu o viteză mai mare de 50 km/h

Sofismul poate fi demonstrat arătând că regula propusă în premise nu este universal valabilă și că circumstanțele cazului în discuție nu justifică aplicarea generalizării.

Cauza falsă

Sofismul presupune prezența sau absența unei legături cauzale între lucruri care par să se afle într-o anumită corelație, condiționare sau ordine temporală (post hoc, ergo propter hoc – după aceasta, deci din cauza aceasta).

●  Vineri seara luna a fost plină

  Sâmbătă m-am trezit mai târziu decât de obicei

  Deci luna plină m-a făcut să dorm mai mult

●  Patronat: Prețurile cresc pentru că cereți salarii mari

  Sindicate: Cerem salarii mari pentru că prețurile cresc

●  Avem o rată ridicată a șomajului din cauza reducerii cererii de consum

  (În realitate ambele ar putea fi cauzate de regresul economic gene­ral)

●  În cartierele sărace rata delic­venței este ridicată

  Deci cauza delicvenței este sără­cia

●  Cauza lipsei de interes școlar sunt notele rele

  (când de fapt notele rele sunt rezultatul lipsei de interes.

În general cazurile acestui raționa­ment greșit sunt următoarele:

A precede pe B, deci este cauza lui B

A este cauza lui B și C, deci B este cauza lui C

A fiind cauza lui B, B nu poate fi cauza lui A

A este condiția pentru B, deci este cauza lui B

A este efectul lui B, deci este cauza lui B

Identificarea acestui sofism se face arătând că legătura între lucruri (sau evenimente) este pur întâmplătoare. “Efectul” ar fi putut apărea și în absența “cauzei” sau ar putea fi determinat de o cauză străină de cea sugerată.

Argumentarea circulară

Acest sofism (petitio principii) presupune o apelare la concluzie încă de la început, o întoarcere la începutul argumentării prin folosirea concluziei ca premisă, adică ceva este adevărat pentru că este adevărat. Este un fals logic greu de depistat și este acceptat pentru că de obicei ceea ce este considerat adevărat este și o prejudecată. Poate fi întâlnit sub mai multe forme:

Expresii circulare

Biblia este inspirată fiind Cuvântul lui Dumnezeu (Biblia este inspirată pentru că inspirată).

Marfa nu este de calitate fiind indigenă (Nu e bună pentru că nu e bună).

Raționamente circulare

A este un profet adevărat.

A certifică că B este un profet adevărat.

B certifică că A este un profet adevărat.

Deci A este un profet adevărat.

Afirmația repetată

Impunerea unei idei prin repetare persuasivă. Unele “demonstrații” doctri­nare apelează la acest sofism când dovezile biblice sunt insuficiente. Se scriu articole lungi pe baza a texte puține sau se consumă jumătate din spațiu cu expunerea tezelor fără dovezi, pentru ca în partea a doua să se repete ideile însoțite de dovezi. Impresia este de “dublare” a dovezilor.

Întrebarea complexă

Sofismul întrebării complexe constă în tratarea ca o singură propoziție a două afirmații fără legătură între ele. Se așteaptă să fie acceptate sau respinse împreună, deși în realitate una este acceptabilă și cealaltă nu. Adevărul concluziei este inclus implicit în premi­se.

Ai încercat să nu te mai uiți așa de mult la televizor?

Dacă da, atunci trebuie să admiți că te uiți prea mult la televizor.

Dacă nu, atunci înseamnă că încă te uiți prea mult la televizor.

Întrebarea a fost de fapt dublă: (1) Te uiți mult la televizor? și (2) Ai încercat să te oprești? Într-un format chiar mai subtil, acest sofism implică aceeași dificultate ca și argumentarea circulară. Nu am accepta prima premisă dacă n-am accepta mai întâi adevărul concluziei. Este o metodă cu rezultate în anchetarea infractorilor. “Ce ai făcut cu banii pe care i-ai furat?” Se așteaptă un răspuns inclusiv la întrebarea “Ai furat?” Decon­spirarea acestui sofism se face prin identificarea propozițiilor nelegitim unite prin “și” și prin precizarea că acceptarea uneia nu înseamnă și acceptarea celeilalte.

Sofisme de limbaj

Pe lângă sofismele de relevanță și supoziție neîntemeiată există și sofismele de limbaj ambiguu. Cuvintele și propozițiile pot avea mai multe sensuri. Relațiile deductive ale unei argumentări vor fi sigure dacă cuvintele își vor păstra același sens până la concluzie. Sofismele de limbaj ambiguu implică confuzia între două sau mai multe sensuri.

Echivocația

Sofismul echivocației este o ambigu­itate de limbaj la care se ajunge prin folosirea unui cuvânt cu două sau mai multe înțelesuri în cadrul aceleiași argumentări. De exemplu:

Creștinii contemporani folosesc computere

Petru și Pavel au fost creștini și contemporani

Deci ei au folosit computere

Cuvântul ‘contemporan’ este folosit cu două sensuri, iar schimbarea de la un sens la altul se face la mijlocul argumentării. Mai întâi el înseamnă “care trăiesc în timpul nostru”, apoi  “care trăiesc în același timp”. Echivocația este “arta” de a schimba regulile în timpul jocului. Chiar și o schimbare minoră poate duce la concluzii greșite și astfel la invalidarea argumentării.

La conciliul de la Calcedon din 451 e.n., s-a stabilit doctrina celor “două naturi” ale lui Cristos. Doctrina afirmă că el a fost “om adevărat și Dumnezeu adevărat”. Dar pentru a se ajunge la această  formulare, s-au echivocat ambii termeni, “om” și “Dumnezeu”. Pentru a vedea sofismul din formularea calcedo­niană, să examinăm argumentarea în format silogistic:

Premisă majoră: Isus Cristos este Dumnezeu

Premisă minoră: Dumnezeu nu poate fi ispitit (Iacov 1:13)

Concluzie: Isus Cristos a fost ispitit în toate (Evrei 4:15)

Se vede că raționamentul este greșit. Concluzia logică care se desprinde din premise este că Isus Cristos nu poate fi ispitit. Dar această concluzie creează o dilemă biblică, pentru că contrazice Evrei 4:15 care spune că Isus Cristos a fost ispitit în toate. Sofismul prezent aici este echivocația termenului “Dumnezeu” așa cum se vede mai jos:

Premisă majoră: Isus Cristos este Dumnezeu [pentru că a păstrat natura divină]

Premisă minoră: Dumnezeu [Tatăl] nu poate fi ispitit (Iacov 1:13)

Concluzie:  Isus Cristos nu a fost ispitit în natura lui divină, ci în natura umană (Evrei 4:15)

În premisa majoră, “Dumnezeu” este folosit în sensul de divin sau care posedă atributele lui Dumnezeu, pe când în premisa minoră, “Dumnezeu” se referă la Creator și Tatăl lui Isus Cristos. Acest argument “ortodox” standard echivochea­ză și termenul “om”.  Isus Cristos nu este un om adevărat în această argumentare, pentru că un om nu are și o “natură divină”. Astfel expandarea semnificației cuvântului “om” pentru a include o persoană care are atât natură umană cât și divină este posibilă numai prin echivocația termenului “om”.

În echivocarea termenilor “om” și “Dumnezeu”, s-a creat o categorie separată de ființe pentru Isus Cristos, diferită de semnificația biblică și lingvistică a termenilor. Ceea ce se afirmă despre Isus nu se poate afirma nici despre Adam, nici despre Dumnezeu. 100% om și 100% Dumnezeu este 200% echivocație sau fals logic.

Amfibolia

Amfibolia apare atunci când con­strucția gramaticală a unei propoziții creează ambiguitate, chiar dacă toți termenii ei sunt univoci. Exemplu:

După catolici, protestanții sunt greșiți (după părerea catolicilor sau după ei în listă)

Toți îți vor binele. Nu-i lăsa să ți-l ia! (ți-l doresc ție sau pentru ei)

Accentul

Acest sofism se referă la ambigui­tatea creată de accentuarea greșită a cuvintelor în propoziție. Pentru a inter­preta logic un text scris trebuie luat în considerare sensul care a fost în intenția autorului. O formă des întâlnită a acestui sofism este alterarea punctuați­ei. Faptul este deosebit de semnificativ în cerceta­rea biblică pentru că textul arhaic al Scripturii nu conține semne de punctua­ție.

De exemplu, înțelesul cuvintelor lui Isus din Luca 23:43 depinde dramatic de locul unde este plasată virgula:

Nepunctat: Adevărat îți spun astăzi vei fi cu mine în Rai

 Varianta I: Adevărat îți spun astăzi, vei fi cu mine în Rai.

Varianta II: Adevărat îți spun, astăzi vei fi cu mine în Rai.

Numai contextul ar putea ajuta la determinarea sensului pe care l-a avut în vedere Isus. În ambele variante de redare cuvântul “astăzi” devine accentuat datorită punctuației, câștigând conotația “chiar în această zi sumbră”. Înainte de virgulă stabilește timpul pentru prima propoziție, după virgulă pentru a doua.

Un alt exemplu este Marcu 16:9:

Nepunctat: Isus după ce a înviat în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena.

 Varianta I: Isus, după ce a înviat în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii, S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte draci.

Varianta II: Isus, după ce a înviat, în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte draci.

Compoziția

Sofismul compoziției implică aplica­rea unei însușiri prezente la fiecare element al unei clase (sau parte a unui întreg mai mare) la întreaga clasă (sau întreg).

●  Fiecare carte a Bibliei este scrisă tematic.

    Deci și Biblia în ansamblu este tematică.

Nu neapărat. Chiar dacă premisa este adevărată pentru fiecare element al clasei, clasa ar putea să nu aibă aceeași însușire. Compoziția diferă de generali­za­rea pripită (din câteva cazuri particu­lare nereprezentative), așa cum arată exemplele:

●  Geneza este realizată tematic.

    Deci și Biblia este tematică.

●  Prăjiturile de deasupra arată bine.

    Deci toate prăjiturile din cutie sunt bune.

Diviziunea

Sofismul diviziunii constă în aplicarea unei însușiri a clasei la fiecare element al ei.

Echipa de fotbal este performantă.

Deci și portarul este performant.

Deși premisa este adevărată pentru clasă ca întreg, ea nu este în mod necesar adevărată pentru fiecare element în parte. Diviziunea trebuie distinsă de particularizarea improprie care aplică în mod greșit o regulă generală la un caz particular atipic.

Lupii albi trăiesc în libertate.

Lupii de la zoo sunt lupi albi.

Deci lupii de la zoo trăiesc în libertate.

Deși regula este adevărată pentru specie ca întreg, ea nu poate fi particula­rizată pentru cazuri atipice.

Evitarea sofismelor

Sofismele pot afecta serios capaci­tatea noastră de a stabili adevărul. Fie că sunt comise din greșeală în cursul procesului de gândire, fie că sunt folosite deliberat în efortul de a-i manipula pe alții, nici unul dintre ele nu oferă motive legitime pentru adevărul concluziei lor. Cunoscând ce sunt sofismele suntem protejați în ambele cazuri. Dacă putem identifica câteva din cele mai obișnuite raționamente incorecte probabilitatea să le folosim noi înșine sau să fim înșelați de alții este mai mică. Mintea logică trebuie să poată distinge între sofisme persuasive și raționamente convingătoa­re.

Lista sofismelor este departe de a fi încheiată.

Panta alunecoasă

Pentru a demonstra că o propoziție este inacceptabilă, se arată că ea poate determina o avalanșă de evenimente inacceptabile. Exemple:

●  N-ar trebui să joci. Odată ce începi îți va fi greu să te oprești. Curând îți vei cheltui toți banii pe jocuri de noroc și apoi va trebui să furi pentru ați suplimenta câștigul.

●  Dacă fac o excepție pentru tine, atunci va trebui să o fac pentru toți.

Sofismul pantei alunecoase folosește nelegitim condițio­na­rea “dacă-atunci”. Pentru a-l identifica trebuie să comparăm propoziția combătută cu ultimul și cel mai grav eveniment inacceptabil din seria invocată pentru a evidenția că acesta nu este neapărat o consecință a propoziției.

Limbajul prejudecat

Sofismul folosește termeni care stâr­nesc orgolii și prejudecăți, de exemplu măgulind sau subminând credibilita­tea altora.

●  Orice persoană rezonabilă va fi de acord că…

●  Numai un naiv ar susține că…

●  Creștinătatea pretinde că slujeș­te lui Dumnezeu (aici folosirea lui “pretinde” sugerează falsul).

●  Liderii cultului susțin că… (“Liderii” este folosit depreciativ)

Pentru dovedirea sofismului trebuie identificați termenii care induc prejude­căți (ex. “rezonabil”, “naiv”) și trebuie arătat că dezacordul față de concluzie nu-l face pe nimeni “nerezo­nabil” sau “naiv”.

Falsa analogie

Sofismul face o analogie între două obiecte (sau evenimente). Apoi argumen­tează că deoarece primul are o propri­etate P, trebuie s-o aibă și cel de-al doilea. Dar analogia eșuează dacă cele două obiecte sunt diferite prin chiar proprietatea P.

●  Apa poate exista simultan în trei stări de agregare: lichidă, solidă și gazoasă.

    Tot așa Trinitatea este una, dar are trei forme de manifestare care coexistă.

Dacă este dovedit deja că Trinitatea este o realitate, atunci stările în care poate “coexista” apa pot fi cel mult o ilustrare. În nici un caz o dovadă obținută prin analogie.

 

Ce este (pe scurt) materia și antimateria

Salutare, dragi cititori! Astăzi, în prima parte vreau să vă vorbesc la modul general, despre un subiect fascinant și misterios: ce este materia și antimateria? Probabil ați auzit de acești termeni în filmele SF sau în cărțile de popularizare a științei, dar știți ce înseamnă cu adevărat? Haideți să aflăm împreună!

Materia este tot ceea ce ne înconjoară și din care suntem alcătuiți și noi. Materia este formată din particule elementare, cum ar fi protonii, neutronii și electronii, care se combină pentru a forma atomi, molecule și alte structuri complexe. Materia are o proprietate foarte importantă: are masă. Acest lucru înseamnă că materia este afectată de gravitație și de alte forțe fundamentale ale naturii.

Antimateria este opusul materiei. Antimateria este formată din antiparticule, care au aceeași masă ca particulele obișnuite, dar au sarcină electrică opusă. De exemplu, antiprotonul are sarcină negativă, iar pozitronul (antielectronul) are sarcină pozitivă. Antimateria are aceleași proprietăți ca materia, dar se comportă diferit când interacționează cu ea.

Când o particulă întâlnește o antiparticulă, cele două se anihilează reciproc, transformându-se în energie pură sub formă de radiație gamma. Acest proces este foarte violent și eliberează o cantitate enormă de energie, conform celebrei ecuații a lui Einstein: E = mc².

Dar de unde vine antimateria? Și unde este acum? Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să ne întoarcem la începuturile universului, la momentul Big Bang. Se crede că atunci când universul s-a născut, în urmă cu aproximativ 13,8 miliarde de ani, s-au creat cantități egale de materie și antimaterie. Însă, dacă acest lucru ar fi fost adevărat, materia și antimateria s-ar fi anihilat complet, lăsând în urmă doar energie.

Cum se explică atunci existența materiei pe care o vedem astăzi? Răspunsul nu este clar, dar există câteva ipoteze posibile. Una dintre ele este că la scurt timp după Big Bang a avut loc o asimetrie între materia și antimateria, adică s-a creat puțin mai multă materie decât antimaterie. Această diferență mică, dar crucială, ar fi permis supraviețuirea unei fracțiuni de materie după anihilarea cu antimateria.

O altă ipoteză este că există zone din univers unde predomină antimateria, dar nu le putem observa direct din cauza distanței mari și a lipsei de semnale distinctive. Pentru a detecta antimateria în spațiu ar trebui să căutăm radiația gamma produsă de anihilarea cu materia interstelară sau să observăm efectele gravitaționale pe care le-ar avea asupra altor corpuri cerești.

Pentru a testa aceste ipoteze și pentru a înțelege mai bine natura antimateriei, fizicienii au încercat să producă și să studieze antimateria în laborator. Unul dintre cele mai mari experimente din acest domeniu este realizat la CERN (Organizația Europeană pentru Cercetare Nucleară), unde se folosește un accelerator de particule pentru a crea antiprotoni și pozitroni. Aceste antiparticule sunt apoi combinate pentru a forma atomi de antihidrogen, care sunt capturați și analizați cu ajutorul unor lasere speciale.

Scopul acestui experiment este să compare proprietățile atomilor de antihidrogen cu cele ale atomilor de hidrogen, care sunt cei mai simpli atomi din univers. Dacă s-ar descoperi vreo diferență între materia și antimateria, acest lucru ar putea însemna că teoriile fizice actuale trebuie revizuite sau completate. De asemenea, ar putea oferi indicii despre originea și soarta universului.

În partea a doua vom detalia puțin și vom defini ceva mai precis ce este materia și ce este antimateria:

Materia și antimateria sunt concepte fundamentale în fizica particulelor elementare și au jucat un rol crucial în dezvoltarea teoriei fizice a Universului. Acestea sunt două tipuri de substanțe care au proprietăți opuse, iar atunci când se întâlnesc, pot anihila reciproc, eliberând o cantitate mare de energie. Iată o descriere detaliată a materiei și antimateriei:

Materia:

1. Definiție: Materia este forma de bază a substanțelor din univers, inclusiv toate lucrurile pe care le putem vedea, atinge și observa. Ea este compusă din particule subatomice, cum ar fi protoni, neutroni și electroni.
2. Particulele subatomice ale materiei:
   • Protoni: Aceste particule au o sarcină electrică pozitivă și se găsesc în nucleul atomului.
   • Neutroni: Aceste particule sunt neutre din punct de vedere electric și se găsesc, de asemenea, în nucleul atomului.
   • Electroni: Aceste particule au o sarcină electrică negativă și orbitează în jurul nucleului atomului.
3. Structura atomului: Atomi sunt unități fundamentale ale materiei și sunt alcătuiți dintr-un nucleu central format din protoni și neutroni, înconjurați de electroni care orbitează în jurul nucleului.
4. Proprietăți ale materiei: Materia are masă și ocupa un volum în spațiu. Ea poate lua diverse forme și stări, precum solid, lichid sau gaz.

Antimateria:

1. Definiție: Antimateria este contrapartea opusă a materiei, alcătuită din particule subatomice numite antiparticule. Antimateria are sarcini electrice opuse și alte proprietăți fizice opuse ale materiei.
2. Particulele subatomice ale antimateriei:
   • Antiprotoni: Acestea sunt antiparticule ale protonilor și au sarcină electrică negativă.
   • Antineutroni: Acestea sunt antiparticule ale neutronilor și au sarcină electrică pozitivă.
   • Positroni: Acestea sunt antiparticule ale electronilor și au sarcină electrică pozitivă.
3. Proprietăți ale antimateriei: Antimateria are aceeași masă ca și materia, dar toate celelalte proprietăți, cum ar fi sarcina electrică și momentul magnetic, sunt opuse.
4. Anihilarea: Când o particula de materie întâlnește o antiparticulă de antimaterie corespunzătoare, ele se pot anihila reciproc. Aceasta înseamnă că materia și antimateria pot transforma toată masa lor într-o eliberare de energie conform celebrei ecuații E=mc² a lui Albert Einstein.

Studiul materiei și antimateriei este esențial în fizica particulelor și în înțelegerea originii și evoluției universului. De asemenea, cercetările asupra antimateriei au aplicații practice în domeniul medicinii nucleare și în dezvoltarea acceleratoarelor de particule. Cu toate acestea, antimateria este rară în Universul nostru vizibil, și astfel, cercetătorii depun eforturi pentru a o produce și studia în laboratoare specializate.

Sper că v-a plăcut acest articol și că v-ați lămurit ce este materia și antimateria. Dacă aveți întrebări sau comentarii, nu ezitați să le scrieți mai jos. Vă mulțumesc pentru atenție și vă doresc o zi frumoasă!

 

Ce este în freelancing „Economia gig”?

Economia gig, cunoscută și sub numele de economia gigurilor sau economia muncii pe termen scurt, se referă la un model economic în care activitățile de muncă temporară, contractată sau independentă sunt predominant prezente. Termenul “gig” provine inițial din lumea muzicii, unde se referă la un angajament temporar pentru a cânta sau a interpreta într-un eveniment sau o reprezentație.

În cadrul economiei gig, indivizii, numiți gigeri sau lucrători gig, își vând serviciile sau abilitățile ca lucrători independenți, în loc să fie angajați pe termen lung de o singură companie sau organizație. Acești lucrători pot alege să lucreze pe proiecte scurte sau să ofere servicii în mod repetat, iar interacțiunile cu clienții pot avea loc prin intermediul platformelor online, intermediarilor sau direct între profesionist și client.

Economia gig a fost puternic influențată de tehnologie și platformele digitale, care facilitează conectarea între lucrători independenți și potențiali clienți. Acest model de muncă oferă lucrătorilor o mai mare flexibilitate și control asupra programului lor de lucru, dar adesea vine la pachet cu incertitudini legate de venituri și beneficii sociale limitate.

 

Cum alegem numele unui blog

Alegerea numelui pentru un blog depinde în mare măsură de ceea ce dorești să exprimi prin el și de audiența ta țintă. Ambele opțiuni pe care le-ai menționat au avantaje și dezavantaje. Haide să le analizăm:

1. Numele tău (Numele Autorului):
Avantaje:

• Personalitate și autenticitate: Utilizarea propriului nume poate conferi blogului o notă personală și autentică, creând o legătură mai strânsă între tine și cititori.
• Brand personal: Dacă intenționezi să dezvolți o prezență puternică online ca expert într-un anumit domeniu, folosirea propriului nume poate contribui la construirea unui brand personal.
• Flexibilitate: Ai posibilitatea să acoperi o varietate de subiecte, deoarece numele tău nu este restricționat la un anumit domeniu. Dezavantaje:
• Limitarea subiectului: Dacă numele tău este prea specific, s-ar putea să fie dificil să acoperi subiecte diverse sau să te schimbi de la un domeniu la altul.
• Intimitate excesivă: Dacă dorești să discuți și despre subiecte mai generale sau să menții o anumită distanță între viața ta personală și blog, folosirea numelui propriu poate crea un nivel de intimitate pe care nu-l dorești.

2. Nume sugestiv sau tematic:
Avantaje:

• Claritate și specificitate: Un nume sugestiv poate comunica direct ce fel de conținut oferă blogul tău și poate atrage cititori interesați de acel domeniu.
• Potențial pentru creșterea audienței: Dacă te axezi pe un domeniu specific și oferi conținut valoros în acest sens, poți atrage o audiență dedicată și fidelă.
• Flexibilitate în alegerea subiectelor: Dacă optezi pentru un nume mai larg sau pentru un cuvânt cheie, ai posibilitatea să explorezi diverse subiecte în acel domeniu. Dezavantaje:
• Pierderea aspectului personal: Un nume sugestiv sau tematic poate părea mai impersonal și mai puțin conectat la persoana ta.
• Limitări în dezvoltarea personală: Dacă dorești să îți schimbi direcția sau să explorezi subiecte diferite pe viitor, numele tematic ar putea restricționa această flexibilitate.

În final, trebuie să gândești cu atenție la ceea ce îți dorești să obții de la blogul tău și cum vrei să te prezinți cititorilor. Poți lua în considerare o combinație a celor două abordări: folosește numele tău, dar adaugă un subtitlu sau o descriere care să indice cu claritate subiectele pe care le vei acoperi.

 

Ce este freelancingul

Freelancingul este o modalitate de desfășurare a activității profesionale în care o persoană (numită freelancer sau lucrător independent) oferă servicii specializate pentru diverse proiecte sau clienți, fără a fi angajată în mod permanent de o singură companie. Acesta implică lucrul pe cont propriu, oferind expertiză într-un domeniu specific în schimbul unei plăți.

Iată câteva aspecte importante legate de freelancing:

1. Independență: Freelancerii au control total asupra activității lor. Ei decid ce proiecte să accepte, cum să își organizeze timpul și cum să își dezvolte cariera. Sunt proprii lor șefi.
2. Domenii diverse: Freelancerii pot activa într-o gamă largă de domenii, inclusiv scriere, design grafic, dezvoltare web, traduceri, marketing, consultanță, servicii de contabilitate, fotografie, creație de conținut, programare etc.
3. Contracte pe termen scurt: Freelancingul presupune de obicei lucrul pe proiecte sau contracte pe termen scurt, în loc de angajament pe termen lung. După finalizarea unui proiect, freelancerii pot să caute noi oportunități de lucru.
4. Platforme de intermediere: Există platforme online care conectează freelancerii cu clienți în căutare de servicii. Aceste platforme facilitează procesul de găsire a proiectelor și de stabilire a colaborărilor.
5. Venituri variabile: Deoarece freelancingul implică contracte pe termen scurt, veniturile pot varia în funcție de numărul și tipul de proiecte pe care un freelancer le primește. Acest lucru poate aduce atât beneficii, cât și provocări în gestionarea financiară.
6. Flexibilitatea locației: Mulți freelanceri lucrează de acasă sau pot alege să lucreze de oriunde se află, atâta timp cât au acces la internet. Aceasta oferă o mare flexibilitate în stabilirea locului de muncă.
7. Abilități multitasking: Deoarece freelancerii gestionează propriile lor afaceri și proiecte, aceștia dezvoltă abilități de multitasking, cum ar fi gestionarea proiectelor, a clienților, a facturilor și a relațiilor de afaceri.
8. Gestionarea clienților: Freelancerii trebuie să comunice eficient cu clienții, să înțeleagă cerințele proiectelor și să livreze rezultate conforme cu așteptările.
9. Autopromovare: Un aspect esențial al freelancingului este autopromovarea. Freelancerii trebuie să își promoveze serviciile, să își dezvolte propria identitate de brand și să își construiască o reputație solidă pentru a atrage clienți.
10. Dezvoltarea profesională continuă: Pentru a rămâne competitivi și relevanți în domeniul lor, freelancerii trebuie să își dezvolte constant abilitățile, să urmărească tendințele din industrie și să învețe lucruri noi.

În esență, freelancingul reprezintă o modalitate de a-ți pune în valoare expertiza și abilitățile în mod independent, construind o carieră personală într-un mod flexibil și adaptabil la schimbările din piață.

 

Care sunt cei mai importanți factori care creează volatilitate mare și de scurtă durată, de exemplu să zicem intraday?

Există o serie de factori care pot contribui la crearea volatilității mari și de scurtă durată pe piețele financiare intraday (adică pe parcursul unei zile de tranzacționare). Acești factori pot fi interni sau externi și pot varia în funcție de piața specifică (acțiuni, valute, mărfuri etc.). Iată câțiva dintre cei mai importanți factori care pot influența volatilitatea intraday:

1. Rapoarte și anunțuri economice: Anunțurile privind datele economice cheie, cum ar fi ratele dobânzilor, rapoartele privind ocuparea forței de muncă, creșterea economică sau inflația, pot avea un impact semnificativ asupra piețelor. Reacția la aceste anunțuri poate declanșa mișcări bruște și rapide ale prețurilor.
2. Evenimente geopolitice și știri: Incertitudinea politică, tensiunile geopolitice sau evenimentele neașteptate pot provoca fluctuații semnificative pe piețe. Știrile majore legate de războaie, conflicte, alegeri sau dezastre naturale pot determina volatilitate crescută în scurt timp.
3. Declarații ale oficialilor și intervenții guvernamentale: Declarațiile liderilor politici sau oficialilor guvernamentali, precum și intervențiile băncilor centrale, pot afecta sentimentul pieței și pot provoca mișcări puternice ale prețurilor.
4. Rezultate financiare și rapoarte trimestriale: Rapoartele financiare trimestriale ale companiilor pot provoca fluctuații semnificative ale prețurilor acțiunilor. Performanța mai bună sau mai slabă decât se așteptau investitorii poate influența puternic prețurile.
5. Tehnicile de tranzacționare algoritmică: Tranzacționarea algoritmică sau tranzacționarea automatizată utilizată de investitori instituționali și alți operatori poate provoca mișcări rapide și volatilitate pe piețe, deoarece acești algoritmi se bazează pe reglementări prestabilite pentru a deschide și închide poziții.
6. Schimbările de lichiditate: O scădere bruscă a lichidității pe piață poate duce la mișcări extreme ale prețurilor. Acest lucru poate apărea din cauza absenței participanților cheie pe piață sau a unor evenimente neprevăzute care afectează lichiditatea.
7. Efectul de turmă: Atunci când mulți traderi reacționează la un eveniment sau o știre similară în același timp, acest lucru poate amplifica volatilitatea prin efectul de turmă, determinând mișcări rapide ale prețurilor.

Este important de menționat că volatilitatea este o trăsătură intrinsecă a piețelor financiare, iar prețurile pot varia în mod semnificativ pe parcursul unei sesiuni de tranzacționare. Pentru traderi, este esențial să fie conștienți de acești factori și să fie pregătiți să gestioneze riscurile în timpul perioadelor de volatilitate sporită.

 

Ce sunt perioadele de trend în contextul piețelor financiare?

Perioadele de trend în contextul piețelor financiare reprezintă fazele în care prețurile unui activ se deplasează într-o direcție specifică, fie că este vorba despre o tendință ascendentă (bullish) sau o tendință descendentă (bearish). Aceste perioade de trend pot fi caracterizate de mișcări semnificative și continue ale prețurilor într-o anumită direcție, fără a fi întrerupte de perioade semnificative de consolidare.

Caracteristici ale perioadelor de trend:

1. Direcția clară a prețurilor: În perioadele de trend, există o direcție clară a prețurilor, fie că este în sus (tendință bullish), fie în jos (tendință bearish). Prețurile se deplasează într-un mod relativ constant și nu revin în mod frecvent în direcția opusă.
2. Creștere sau scădere semnificativă a prețurilor: În perioadele de tendință, prețurile pot înregistra mișcări semnificative pe o anumită perioadă de timp. În cazul unei tendințe ascendente, prețurile înregistrează maxime tot mai mari, iar în cazul unei tendințe descendente, prețurile înregistrează minime tot mai mici.
3. Volatilitate variabilă: Perioadele de trend pot avea diferite nivele de volatilitate. În unele cazuri, volatilitatea poate fi moderată, iar în altele, pot apărea mișcări bruste și puternice.
4. Durată variabilă: Durata unei perioade de trend poate varia de la câteva zile până la câteva luni sau chiar mai mult, în funcție de mărimea și durabilitatea tendinței.
5. Posibile corecții: În timpul unei perioade de trend, pot apărea corecții temporare sau retrageri, când prețurile se mișcă temporar împotriva direcției principale a trendului, pentru a reveni apoi în direcția inițială.

Perioadele de trend sunt perioade ideale pentru tranzacționarea pe piața financiară, deoarece oferă opor-tunități pentru câștiguri semnificative. Traderii își pot folosi diferite strategii și instrumente pentru a identi-fica și profita de aceste tendințe, cum ar fi folosirea mediei mobile, a liniilor de trend, a indicatorilor tehnici sau a analizei pattern-urilor de preț.

Totuși, este important să aveți grijă și să vă gestionați riscurile, deoarece nicio tendință nu durează veșnic, iar piața poate fi volatilă și nepredictibilă în anumite momente. Prudența și o abordare echilibrată sunt cheia succesului în tranzacționarea pe piețele financiare.

 

Ce sunt perioadele de consolidare în contextul piețelor financiare?

Perioadele de consolidare în contextul piețelor financiare reprezintă fazele în care prețurile unui activ (cum ar fi acțiuni, valute, mărfuri etc.) se mișcă lateral sau orizontal, fără să înregistreze mișcări semnifica-tive într-o direcție sau alta. În aceste perioade, prețurile oscilează într-un interval restrâns, formând un tip de model lateral pe grafic.

Caracteristici ale perioadelor de consolidare:

1. Răspândirea prețurilor este redusă: Când piața este în consolidare, nu există o tendință clară de creștere sau scădere a prețului. Prețurile se mișcă într-un interval restrâns, iar diferența dintre prețurile maxime și minime este relativ mică.
2. Lipsa unui trend clar: În contrast cu perioadele de tendință, în care prețurile au o direcție clară și consistentă, în perioadele de consolidare nu există un trend evident. Prețurile pot forma modele de tip “dreptunghi”, “triunghi”, “steag” sau alte tipare laterale.
3. Volatilitate scăzută: În general, perioadele de consolidare sunt caracterizate de o volatilitate redusă, ceea ce înseamnă că prețurile se schimbă în mod limitat și nu există mișcări bruște.
4. Durată variabilă: Perioadele de consolidare pot avea durate diferite, de la câteva ore la câteva săptămâni sau chiar luni.
5. Reversal sau continuare a tendinței: O perioadă de consolidare poate să apară după o perioadă de tendință (ca o pauză sau o retragere) sau înainte ca o nouă tendință să înceapă (ca o perioadă de acumulare sau pregătire pentru o schimbare de direcție).

Perioadele de consolidare pot fi dificile de tranzacționat, deoarece lipsa unei tendințe clare face dificilă anticiparea direcției viitoare a prețului. Cu toate acestea, traderii pot folosi diferite tehnici și strategii pentru a aborda astfel de perioade, cum ar fi tranzacționarea pe baza nivelurilor de suport și rezistență, a modelelor de preț sau a indicatorilor tehnici specializați pentru consolidare. De asemenea, este important ca traderii să fie atenți la semnalele de ieșire din perioada de consolidare, deoarece acestea pot indica începutul unei noi tendințe.

 

(Indicele prețurilor de consum) Core CPI

Indicele prețurilor de consum este unul dintre cei mai importanți indicatori economici care măsoară ritmul inflației. IPC măsoară accelerarea prețurilor într-un coș fix de bunuri și servicii. Un IPC mai ridicat indică faptul că prețurile coșului în ansamblu au crescut și, ca atare, costă mai mult din moneda locală pentru a cumpăra același coș de bunuri. IPC este, de asemenea, defalcat la un nivel de bază care elimină componentele volatile ale indicelui, care includ de obicei alimentele și energia, dar acest lucru variază în funcție de țară. De obicei, băncile centrale acordă o importanță mult mai mare cifrelor de bază decât cifrelor principale. O inflație excesivă va determina o bancă centrală să ia în considerare creșterea ratelor dobânzilor, în timp ce o inflație în scădere îi va oferi flexibilitatea de a reduce ratele dobânzilor. Deoarece fiecare țară are standarde de viață și obiceiuri de consum diferite, fiecare țară are un IPC unic, cu coșuri diferite de bunuri și servicii. De asemenea, fiecare țară poate alege să își raporteze prețurile la ani diferiți, reflectând politica monetară diferită a băncii centrale din fiecare țară.